Vasile DABIJA: «Antrenorul se întorcea acasă cu avionul, iar noi, fotbaliștii, cu autocarul»

Fișier biografic:

Vasile Dabija s-a născut pe 2 decembrie 1954 în satul Ratuș, raionul Criuleni. După studiile la școala din localitate, continuă să învețe la Colejiul Național de Viticultură și Vinificare din Chișinău, după absolvirea căruia ia diploma de agronom. În 1973-1975 face armata în districtul militar Odesa. În anii 1978-1983 studiază la facultatea Educație Fizică a Universității pedagogice «Ion Creangă». În anii 1975-1992 lucrează în calitate de instructor-metodist pe sport în gospodăria kolhoznică «Karl Marks», în componența căreia intrau locuitorii satelor Drăsliceni, Ratuș, Măgdăcești și Porumbeni, apoi profesor-antrenor la Școala Sportivă din Drăsliceni, îndeplinind totodată funcția de antrenor-jucător al echipei locale de fotbal «Izvoraș-67».

Din 1992 până în 1996 lucrează în funcție de inspector al secției Tineret la Federația Moldovenească de Fotbal. Din 1996 este angajat în funcție de profesor-antrenor la Școala Sportivă Drăsliceni, iar în 2008 se transferă la Școala Sportivă din Măgdăcești, unde lucrează actualmente în funcție de profesor-antrenor de fotbal la grupele de copii de vârste mici.

          *  *  *

Odată, plecat în deplasare în satul Ratuș, pentru a pregăti un reportaj de la un meci de fotbal, care avea loc pe stadionul «Izvoraș» din localitate, am observat, cu câteva minute până la începerea mecului, un bărbat, îmbrăcat în formă sportivă, care cu o grupă de băieți se ocupau de marcarea terenului de joc. «Acela-i Vasile Dabija, lucrătorul responsabil al stadionului, – îmi lămuri unul din amatorii locali ai fotbalului. – E un om foarte modest și simplu în comunicare, apropiați-vă, vorbiți cu el. Vasile în tinerețe a jucat fotbal în echipa noastră «Izvoraș-67». El și acum uneori mai joacă în echipa veteranilor, are ce vă povesti».

În imagine: Vasile Dabija (arbitru în centru) cu asistenții săi – tușierii Vitalie Gavrilov și Valeriu Guțu. Fotografie de autor

Atunci, pentru prima dată l-am cunoscut cu Vasile Dabija, unul din cei care cândva au stat la temelia formării echipei sătești de fotbal «Izvoraș-67», care destul de bine a concurat cu alte  echipe în campionatul raional de fotbal, apoi și în competițiile campionatului republican din Divizia B și Divizia A. Discutând atunci cu Vasile Dabija despre una-alta, noi ne-am înțeles că ne vom întâlni și vom discuta mai detaliat despre fotbal. Și iată într-o zi, după meciul de fotbal din cadrul Campionatului Moldovei a echipelor de veterani din Stăuceni și «Dinamo» Chișinău, arbitrate la centru de Vasile Dabija, l-am rugat pe veteranul fotbalului moldovenesc să-mi răspundă la câteva întrebări.

– În copilărie, ca și toți băieții, probabil, vă plăcea să jucați fotbal pe srăzile și maidanele din sat. Ce ne puteți povesti despre timpurile celea?

– Aveți absolută dreptate, când vorbiți, că în copilărie noi iubeam să jucăm cu balonul fotbal pe ulițile sau pe maidanele din sat. Au fost timpuri că noi, băieții de la sat, mulți din care toată ziulica ajutam părinții pe lângă casă, sau pe câmpurile kolhoznice, seara găseam, nu mai știu de unde, o minge ponosită, și hai la joacă… Pe atunci fotbalul era, poate, cel mai popular sport printre copii. În zilele de odihnă ascultam cu gurile căscate la radio reportajele de la meciurile de fotbal din cadrul campionatului țării, care aveau loc pe Stadionul Republican din Chișinău. Noi, băeții, pe atunci ne mândream cu idolii fotbalului mildovenesc, așa ca Eugeniu Larin, Mihail Afonin, Vladimir Țincler, Valerii Volostnâh, Valerii Colbasiuc, iar mai târziu cu adevărații maeștri ai balonului de piele, ca Anatol Rîbac, Ion Caras, Pavel Cebanu, Gheorghe Tegleațov, Sergiu Dubrovin, Igor Nadein, Alexandru Mațiura și mulți alți jucători ai echipei chișinăuiene «Nistru». Cum jucau băieții pe atunci! Se luptau în teren la egal cu cunoscutele echipe de fotbal ale Uniunii Sovetice ca «Dinamo», Kiev, «Zenit», «Pahtacor», «Neftci», «Jalghiris», echipele moscovite «Spartak», «Dinamo», «Locomotiv», și cu dârzenie apărau cinstea republicii noastre! Pe atunci nimeni dintre fotbaliști nu se plângea de condițiile de antrenament, sau altceva. Băieții ieșeau pe terenul de fotbal cu mândrie și concurau la egal cu fotbaliștii din Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Tașkent, Bacu… Și asta într-un oarecare mod se răsfângea șui asupra noastră, a viitorilor fotbaliști.

– Dvs când ați început serios să vă ocupați de fotbal?

–  În 1964, pe când învățam la Ratuș, la noi la școală a venit un nou profesor de educație fizică – Sezont Bogdan, care a selectat câțiva băeți pe care la antrenamente a început să-i învețe regulile de joc a fotbalului. Desigur, unii dintre băieți erau mai descurcăreți și se străduiau să joace așa cum ne învăța antrenorul. Țin bine minte cum antrenorul ne zicea: «Băieți, dacă vreți să deveniți fotbaliști adevărați, să țineți minte una – cu mingea necesită să vă comportați grijuliu. Doar atunci ea se va supune vouă». Domnul Bogdan era un antrenor care pricepea bine fotbalul, și mulți băieți, care se antrenau, inclusiv eu, îi suntem recunoscători pentru cum ne-a educat și cum ne-a învățat să jucăm bine fotbal.

 – Adică, ce v-a învățat și îndrumat primul antrenor, apoi v-a fost de folos când ați început a evolua în echipa sătească de fotbal «Izvoraș-67»?

– Aveți perfectă dreptate. În 1971 prietenul meu Nicolae Guzun m-a invitat să joc fotbal pentru echipa din Drăsliceni «Izvoraș-67». Fondatorul echipei Andrei Spânu, pe atunci sudent al Institutului agricol din Chișinău, mi-a propus să joc pe poziția de apărător de dreapta. Am jucat și pe alte poziții, însă poziția apărător de dreapta a fost cea mai reușită, unde eu, împreună cu alți fotbaliști din linia de apărare, organizam unele momente de contratac, după ce recuperam balonul de la adversar. Împreună cu coechiperii mei Grigore Guzun, Ștefan Efros, Csenofont Guzun, Vasile Ursu, Anatol Onică și alții, ieșeam pe terenul de fotbal pentru a dovedi că echipa noastră poate juca la egal cu orice formațiune. Vreau să vă zic, că atunci băieții se luptau pe teren, cum s-ar spune, pe viață și moarte! În unele meciuri noi obțineam victorii, în altele – pierdeam. Așa e fotbalul. Noi nu făceam mare tragedie, dacă eram învinși de adversar, analizam după meci greșelile comise.

– Am auzit, că echipa sătească «Izvoraș-67» pe timpuri a participat și la unele turnee unionale și chiar internaționale?

– Da, a fost așa ceva… În 1978 echipa «Izvoraș-67» a plecat la turneul unional de fotbal, care a avut loc în orașul Koktebel din regiunea de Est a Crimeei. Acolo se adunase echipe sătești din toate republicile Uniunii Sovetice. Echipa noastră nu a reușit să ocupe un loc premiant, însă, comunicând cu băieții din alte echipe am aflat multe lucruri interesante. La sfârșitul sezonului fotbalistic din 1978 administrația echipei «Izvoraș-67» a organizat o excursie turistică în orașele Moscova și Leningrad, unde am vizitat muzeele istorice de mare valoare, arhitectura originală a acestor orașe. În 1989 toți fotbaliștii echipei «Izvoraș-67», împreună cu soțiile, s-au deplasat într-o excursie turistică de 14 zile în Cehoslovacia. Delegația noastră a fost cazată într-un hotel a unei echipe de fotbal. Am jucat și câteva meciuri amicale cu echipe cehe din Liga a II-a. Rezultatul nu-l mai țin minte, însă țin minte că în fiecare zi, după meci, ne deplasam în excursii pentru a vedea frumoasa arhitectură a orașelor Praga și altele. O impresie deosebită am avut-o după vizita la celebrul Karlov Most, cartierul Zlata Praga!

– Ce întâmplări curioase din viața fotbalistică vă puteți aminti?

– O-o, dragul meu, în viața mea întâmplări curioase au fost o mulțime… Vă povestesc una. În 1970, pe când evoluam în echipa studențească de fotbal a Colejiului Național de Viticultură și Vinificare din Chișinău, ne-am deplasat la Ceadîr-Lunga să jucăm cu echipa locală. Am jucat nu rău, am obținut victoria. Adoua zi la noi în Stăuceni era o sărbătoare sportivă, și echipa Colegiului trebuia să joace cu echipa locală. Antrenorul echipei noastre, Nicolae Adamov, după meciul din Ceadîr-Lunga a plecat cu avionul aviației civile AN-2 la Chișinău, iar noi fotbaliștii echipei – cu autobuzul. În drum pe neașteptate la autobuz s-a defectat motorul. Șoferul încet, cu viteza a doua, a continuat mișcarea autocarului spre Stăuceni. Acasă am ajuns abia a doua zi pe la ora 4 dimineața. La ora 9 începea meciul. Obosiți, cum erau, băieții au ieșit pe teren la ora cuvenită și au jucat destul de bine. Pe atunci nimeni nu se plângea că au obosit, că e greu. Din contra, situația i-a consolidat pe băieți, și ei și-au arătat toată măestria. Totuși, timpuri bune au fost pe atunci, deși erau și unele neajunsuri.

– Se vorbește că si fiul Dvs. tot a practicat fotbalul cândva?  

– Eugen, având o înălțime de 190 cm, era bun de portar. Un timp oarecare el a jucat pentru echipa de tineret «Izvoraș-67». Apoi a plecat la armată, după ce a lucrat în echipa cu destinație specială a Ministerului Justiției. Actualmente este angajat în serviciul de pază al unei firme.

– Domnule Dabija, Dvs, după cum văd eu, la cei 62 ani arătați destul de bine. Cum reușiți?

– Totul e destul de simplu. Eu sunt un om sportiv și nu e nici o zi ca să nu acord câteva minute  exercițiilor fizice, dimineața prefer să alerg puțin. La țară e mult de lucru, însă noi, veteranii, ne adunăm duminica pe stadionul din sat, jucăm fotbal. Zilele trecute pe stadionul din Ratuș echipa noastră a jucat un meci din cadrul Campionatului Moldovei între veterani cu echipa «Avântul», Nimoreni. În componența  echipei «Izvoraș-67» au fost cei cu care am jucat cândva în tinerețe – Ion Efros, Vladimir Spînu, Vitalie Onică, Gheorghe Guzun, Vasile Ursu, Alexandru Guzun. Apropo, ultimul a jucat cândva și în selecționata Moldovei de fotbal. Pentru noi, veteranii, nu contează scorul. Principalul e că ne întâlnim, jucăm fotbal, ne mai amintim de anii când am fost tineri…

– Cum s-ar zice, ați râmas devotat fotbalului?

– Vreau să zic, că din 1990 până în 1999 am arbitrat meciuri de fotbal în Campionatul Moldovei din diferite divizii. În cei 10 ani am arbitrat peste 150 meciuri de fotbal și fără reproșuri. Actualmente arbitrez meciurile din Campionatul Moldovei între veterani și sunt secretarul Asociației raionale de fotbal Criuleni. În afară de aceasta, la Școala Sportivă Măgdăcești, împreună cu Roman Onică, educăm și învățăm copii și juniorii să joace fotbal. Apropo, echipa de juniori a ȘS Măgdăcești, antrenată de Roman Onică, mai dăunăzi a obținut titlul de Campioni ai Republicii Moldova, Divizia B.

– În timpul liber cu ce vă ocupați?

– La drept vorbind, timp liber nu prea am. Acasă îmi ajut soția să îngrijească de legumele din grădină sau merg la fazendă să îngrijesc lotul de vie. Uneori mai găsesc timp să citesc ceva interesant în ziarul «Est-Curier», sau să ascult un căntec la radio. Cu interes urmăresc la televizor meciurile de fotbal a selecționatei Moldovei sau din Liga campionilor europeni, pentru care simt o satisfacție deosebită. În august, după vacanță, ne vom aduna la ȘS Măgdăcești pentru a forma grupe noi și învăța copii să joace fotbal.

 A dialogat, Valeriu  TURTA

Comments

comments