Toamna profesorilor

Dacă ar fi să adune anii dedicaţi profesiei, ar ieşi în total 79. Dânsul – 44, dânsa – 35. De Ziua Profesorului s-au felicitat reciproc, au servit câte un pahar de vin şi şi-au amintit de vremurile, când erau tineri dascăli şi elevii le dăruiau flori.

Maria şi Tudor Bodiu din Bălăbăneşti, Criuleni, spun că au dedicat profesiei alese ani mulţi, dar că nu le pare rău nici pentu unul din ei, pentru că au făcut în viaţă ceea ce le-a păcut. La masa de sărbătoare improvizată şi-au amintit de puţinii colegi, care ca şi ei sunt la pensie, le-au trimis câte un gând bun, şi-au amintit de zilele când sărbătorile le erau mai vesele şi sindicatele mai active. 

„… Şi în tinereţe ne-a fost greu” 

Maria şi Tudor Bodiu din Bălăbăneşti, Criuleni. Noiembrie, 2014

„La Bălăbăneşti şcoala s-a deschis în 1961. Am lucrat mereu la şcoală, chiar dacă o perioadă am fost nevoit să mai cumulez şi nişte funcţii în kolhoz – nu ne ajungeau bani şi trebuia să-i câştigăm cumva. În şcoală am predat mai întâi la clasele primare, după absolvirea şcolii pedagogice de la Călăraşi, apoi a institutului pedagogic din Tiraspol. Am predat chimie, biologie, arta militară, am fost director vreo 7 ani”. – îşi aminteşte Tudor Bodiu.

„Eu am predat geografia – intervine dna Maria. – Am îndeplinit şi funcţii obşteşti, în sindicate şi în consiliul de femei. De zilele de naştere, de sărbători ne felicită cei patru feciori. Acum suntem bunei bogaţi – avem 12 nepoţi şi un strănepot. Un fecior e stabilit la Chişinău, altul e plecat în Israel, mezinul stă cu noi, altul e în satul vecin, în Mălăieştii Noi. Le este greu acum să se descurce, de aceea încă unul e pe cale să plece…”.

„Şi nouă ne-a fost greu, în tinereţe. Maria, ca şi alte femei în acea perioadă, avea doar două luni concediu de maternitate. Copiii îi lăsa cu mama, la pauza mare alerga acasă să-i alăpteze… Lucram şi în două schimburi, eu mai luam ore şi la Mălăieşti, că aveam copii mulţi, şi casa trebuia să ne-o ridicăm. Multe lucruri am făcut singur, pentru că mă pricepeam la construcţie, şi acum îmi mai place…”– adaugă dl Tudor.

50 de ani de căsnicie au trecut repede…

Acum copiii lor, Valentin, Ghenadie, Viorel şi Alexandru sunt bărbaţi de 50, 47, 43 şi, respectiv, 40 de ani. Au sărbătorit recent cea de-a 50-a aniversare din ziua nunţii. Valentin, unicul care a absolvit o facultate pedagogică, dar care nu s-a făcut profesor, le-a dăruit cu această ocazie câte o foaie de odihnă. I-am întrebat, dacă le-a ajuns dragostea de început pentru toţi cei 50 de ani trăiţi în familie. „Ne-a ferit dumnezeu de cele rele!”– a spus dna Maria. Au povestit că s-au cunoscut în timpul unei sesiuni, la institut, la cantină. Erau deja învăţători, el – în Bălăbăneşti, ea – într-un sat din raionul Ungheni. După acel prânz i-a scris un bileţel şi a invitat-o la întâlnire, în parcul institutului.

Apoi într-un august s-a prezentat în faţa directorului şcolii unde lucra şi l-a pus la curent că ea va fi soţia lui şi trebuie să plece. Directorului nu-i plăcuse ideea, că rămânea fără specialist în ajun de 1 septembrie, dar tânărul era hotărât să ajungă şi la minister, dacă trebuia… L-a convins până la urmă. Când au ajuns la Bălăbăneşti, i-a prezentat mamei viitoarea noră cu cuvintele: „Asta ţi-i nora. S-o iubeşti pe dânsa ca şi pe mine”.

Bucuriile vieţii – succesele nepoţilor

În ziua când venisem la ei în vizită i-am găsit trebăluind pe la bucătărie. I-am întrebat ce mai fac în zilele lungi de vară, serile lungi de iarnă. El spune că o vreme era unicul bărbat în ansamblul popular „Măleanca”, iar acum a cam lăsat această ocupaţie, deşi îi place tot atât de mult ca pe vremuri: „Când mă întreabă consătenii ce mai face soţie-mea, eu le spun în glumă: a rămas în garnizoană!”.

A rămâne „în garnizoană” înseamnă, după spusele femeii, să îngrijească micuţa grădină în care cresc zarzavaturi pentru familie, să conserveze surplusurile, să coacă pâine şi să pregătească bucate pentru soţ şi mezin, să facă menaj. Capul familiei e preocupat acum de instalarea unui încălzitor cu gaze pentru baie, căci în sat va fi funcţional în curând un sistem de canalizare.

Cu acest scop a săpat un şanţ din curte spre conducta din drum. A mai pregătit lemne pentru iarna care bate la uşă, trebuie să caute un tractor şi să-şi are un teren, ce le aparţine…

Anii au trecut repede. Ca şi alţi pensionari din ţara noastră se descurcă cu pensiile care nici la 1300 de lei nu ajung.

Bucuriile vieţii sunt din partea nepoţilor. Unul dintre ei a studiat limba chineză şi a câştgat un grant, a plecat în China, unde împreună cu soţia şi-a deschis şi o mică afacere – cursuri de limbă engleză pentru businesmanii chinezi.

Acum se bucură pentru succesele nepoţilor şi se roagă „mai rău să nu fie” şi speră să-i vadă cât de curând întorşi acasă…

Cuvinte bune vin de la foşti elevi

Îi plac şi glumele lui Tudor Bodiu: „Când mă întreabă foştii elevi, cum o mai duc cu sănătatea, eu le spun în glumă: „E bine, măi, amajuns la poarta cimitirului, dar bălămălile sunt ruginite, poarta nu se deschide şi mai umblu şi eu împrejur!” La cimitir se întâlneşte în fiecare primăvară cu foştii elevi, care vin care şi de pe unde la mormintele răposaţilor.

Câte unul îi mai aminteşte de vre-un doi luat de la profesorul Bodiu, la care el încearcă să-i convingă că acea notă negativă i-a făcut mai responsabili şi i-a făcut să pună mai des mâna pe carte… Alţii le mulţumesc pentru sfaturi, pentru cunoştinţe, pentru dedicaţia cu care au lucrat.

Sunt convinşi că profesorului de azi îi este mult mai greu să lucreze  din cauza programei complicate, cerinţelor mari, elevilor care-şi respectă mai mult drepturile, decât obligaţiunile. Iar lefurile tot mici le-au rămas, în pofida promisiunilor guvernanţilor de acum patru ani de a le ridica la nivelul celor europene, la 500 de euro. „Profesorul trebuie să aibă salariu suficient, nu să căute să crească porci sau să răstoarne dealuri, ci să-şi cumpere tot ce are nevoie, şi toată energia să şi-o dedice educaţiei copiilor…” –  spune cu multă convingere profesorul Tudor Bodiu.

S. Cernov

Comments

comments