„În faţa străinilor eu sunt Moldova”

Era o elevă curioasă care a răspuns la invitaţia ziarului “Est-Curier” să participe la un curs de iniţiere pentru tineri jurnalişti. S-au înscris mai multe fete.

Rodica Ninicu, o fată zveltă cu păr caștaniu bogat şi ochi căprui curioşi era una dintre ele. Din acea şcoală de jurnalişti au rezultat vreo şase ziare şcolare, iar pe Rodica Ninicu curiozitatea a dus-o, după absolvirea Școlii Medii din satul Hârtopul Mare, la facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Hârtopeanca Rodica Ninicu a acceptat să ne spună ce face acum în Franţa şi ce succese o fac mândră se sine.

 – Dragă Rodica, te rog să prezinţi cititorilor noştri principalele realizări pe care le-ai trecut în CV-ul tău, până acum.

-Studiez la Universitatea Bordeaux Montagne. Sunt în anul doi (și ultimul) de master în Informare și Comunicare. CV-ul este o temă mai sensibilă pentru mine. În Franţa el nu trebuie să depăşească o pagină, iar mie mi-a fost greu în această privinţă, pentru că a trebuit să elimin de acolo foarte multe din activităţile mele anterioare.

Cea mai interesantă experienţă pe care am trăit-o legată de această temă a fost în cadrul unui curs care are scopul de a ajuta studenţii să-şi definească proiectele profesionale. Am avut un exerciţiu în care trebuia să răspundem colegului nostru la câteva întrebări privind experienţa de până acum, iar apoi colegul să ne facă prezentarea tuturor celorlalţi. În Franţa e normal ca CV-ul unui student să conţină astfel de informaţii precum locul unde acesta a susţinut BAC-ul, domeniul licenţei, dacă are vreun stagiu – două şi atât. Ei nu prea se implică în atâtea proiecte cum o facem noi încă de pe băncile şcolii. Iar când colega mea a povestit câte ceva din experienţa pe care o am eu, profesorul a întrebat câţi ani am – 58? Nu a fost cea mai plăcută situaţie, trebuie să recunosc. Aici se creează confuzia – tu sau minţi, pentru că în Franţa asta nu e normal, sau trebuie să ai o explicaţie bună, de ce ai aşa experienţă, servicii schimbate şi în general, de ce ai un CV al unei persoane de 58 de ani?!

Recunosc cu mândrie faptul că Şcoala de Jurnalism din Criuleni mi-a dat aripi largi, care mi-au permis să îmi fac alegerea în ceea ce priveşte profesia pe care am îmbrăţişat-o. De acolo am aflat despre Centrul Media pentru Tineri, unde am activat în calitate de formator media în 2005-2006, apoi am facut parte dintr-un proiect televizat finanţat de UNICEF: emisiunea pentru tineret „Abraziv” de la TVM, unde din 2006 până în 2008 am fost instruită şi ghidată de Mircea Surdu, Leonid Melnic şi Diana Donică. După asta a urmat o pauză în activităţile mele de voluntar, pentru că trecusem la etapa de mici joburi remunerate.

După finisarea ciclului de studii de licenţă am făcut un an de studii on-line la o Academie din România, timp în care lucram în paralel, apoi a urmat o pauză de un an în ceea ce priveşte studiile, ca mai apoi să mă decid, să mai fac un master.

Cert e că fiecare activitate şi fiecare om pe care l-am cunoscut a contribuit cu ceva în formarea personalităţii mele, iar oameni sunt mulţi, mulţi şi buni. 

– De ce ai ales tocmai Franţa, pentru a-ţi continua studiile?

– Nu ştiu dacă eu am ales Franţa sau ea m-a ales pe mine. La un moment dat am simţit nevoia să schimb ceva în viaţa mea, iar plecarea din ţară a fost unica schimbare rezonabilă. Eu sunt imprevizibilă, iar asta a fost una din deciziile la care familia mea nu s-a aşteptat deloc. Eu sunt adeptă a extremelor: pot să fiu cuminte foarte mult timp, să îmi caut de treaba mea, să îmi îndeplinesc bine munca, dar în momentele când simt că mi-am îndeplinit deja rolul pe care îl aveam acolo, las totul şi plec. Plecarea mea în Franţa a fost privită ca o aventură.

Decizia de a pleca mi-a venit pe nepusă masă, într-o seară de martie 2012. Mă întorsesem de la serviciu, pe de o parte fericită, pentru că îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, pe de altă parte revoltată, pentru că eram conştientă că pentru munca şi efortul depus, în altă parte aş fi mult mai apreciată, şi-am hotărât să schimb… ţara.

Aveam nişte bani puşi deoparte, o prietenă în Bordeaux, care m-a îndrumat în ceea ce priveşte înscrierea la facultate. Astfel, în luna mai eram deja înscrisă pentru a urma cursuri de limbă franceză, deoarece ca să te înscrii la o facultate în Franţa trebuie să ai, cel puţin, un certificat de cunoaştere a limbii la nivelul DELF B2. Am studiat câteva luni limba franceză, după care am aplicat la master. Înscrierea la o facultate în Franţa se face până pe data de 30 aprilie, cei care încă intenţionează să o facă, mai aveţi timp !

Trebuie să recunosc că, uneori, am regretat faptul că în perioada studenţiei mele din Moldova nu am aplicat la nici o bursă de studii în altă ţară. Dar, niciodată nu e târziu să îţi continui studiile într-o altă ţară pe cont propriu. Experienţa şi cunoştinţele acumulate merită tot efortul.

– Urmărind relatările tale, ne dăm seama că şi în Franţa continui să faci jurnalism, promovând cultura şi tradiţiile de acasă, părticica de Hârtop din tine, împreună cu conaţionalii noştri, stabiliţi la Bordeaux. Cum reuşiţi să vă menţineţi uniţi, acolo, departe de casă, odată ce aţi plecat cu diferite scopuri?

– Aici ne uneşte… hora, şi în pofida scopurilor diferite, rădacinile ne sunt comune.

Suntem un popor cu tradiţii bogate, şi cu oameni care nu îşi uită rădăcinile, iar asta ne face puternici. Deja al doilea an, împreună cu un grup de prietene, moldovence, organizăm serate culturale de caritate care au drept scop menţinerea în viaţă a tradiţiilor noastre în Bordeaux, prezentarea culturii pentru publicul francez, dar şi strângere de fonduri pentru copii defavorizaţi din Republica Moldova. Chiar dacă nu suntem acasă, noi avem o responsabilitate faţă de ţara de unde ne-am luat zborul, iar acest sentiment adună câte o sută de oameni de fiecare dată la serbări. Adevărul e că doritori de fiecare dată au fost mult mai mulţi, dar motivele organizatorice nu ne permit mai mult de atât.

 – Cum ai făcut parte şocului cultural, dacă ţi s-a întâmplat, şi cum le vorbeşti francezilor despre Moldova. Ce ştiu ei despre ţara noastră sau ce le este interesant să afle?

– În prima lună nu înţelegeam nici jumătate din ceea ce mi se spunea, chiar dacă am studiat franceză în Moldova. Francezii vorbesc repede, şi asta a fost principalul motiv pentru care aveam probleme în a-i înţelege. Eu primul an, cum am mai spus, am făcut tot cursuri de franceză, și am fost în grupă cu japonezi, chinezi, coreeni, americani… într-un cuvânt eram toţi „străini”. Dar poate anume pentru faptul că eram străini ne-a şi făcut mai uniţi, pentru că anume în acea grupă ne ajutam ori de câte ori aveam nevoie, ne povesteam tradiţii fiecare din ţara lui şi am legat prietenii durabile. Cel mai mult m-a impresionat faptul că atunci când am spus colegilor din China că eu sunt din Moldova, ei au început să îmi cânte „Dragostea din tei” de O-Zone, spunând că ei știu de unde vin. Iar piesa asta nu o dată am auzit-o şi la sărbători pur franceze, şi de fiecare dată m-am bucurat.

În ceea ce priveşte colegii mei de apoi, de la master, care sunt majoritatea francezi, trebuie să recunosc: contactul s-a produs mult mai greu. Am început să comunic mai des abia după o lună, după ce le-am trezit interesul faţă de persoana mea şi de ţara din care vin.

Francezii cu care sunt în contact ştiu care este şi ce semnifică stema de stat a ţării mele, ştiu că Moldova se află între România şi Ucraina, şi că cel mai mare oraş vinicol nu se află în Franţa, Italia sau Portugalia, ci în Mileştii Mici, la 20 km de Chişinău, capitala Moldovei, şi mai ştiu că tot aici se află şi cea mai mare colecţie de vinuri din lume. Că una dintre cele mai mari peşteri din lume – Peştera Emil Racoviţă (locul 3 printre peşterile din gipsuri şi locul 8 în topul general al subteranelor gigantice de pe planetă) se află tot în Moldova, la circa 265 km la nord de Chişinău. Ştiu că dacă vor să se distreze frumos şi să cunoască cu adevărat din tradiţiile ţării, atunci ar fi bine să vină în Moldova iarna, când se urează şi se colindă, şi că nunţile sunt şi ele pline de tradiţii frumoase. Ştiu că mâncarea tradiţională este mămăliga, care este foarte bună servită cu brânză de oi, smântână şi friptură. O parte din cunoscuţii mei francezi ştiu să danseze hora şi să spună cuvinte în română, iar pe mine toate acestea mă bucură, pentru că eu nu doar sunt din Moldova, în faţa străinilor eu sunt Moldova. 

– Blogul tău se numeşte „Călătorii şi peripeţii”. În ce măsură te defineşte denumirea acestuia? Cele mai memorabile călătorii care au fost?

– De fapt blogul meu principal, pe care scriu din 2010 este „Oameni… de care am nevoie” (http://rodicaninicu.blogspot.fr/), acolo am publicat tot felul de articole: de la poezii şi povestiri până la trăiri şi revolte. Nu scriu des, dar încerc să scriu din suflet pentru oameni care mă motivează, iar prin articolele mele, încerc s-o fac şi eu.

„Călătorii şi peripeţii” este o idee care mi-a venit vara trecută, după ce mi-am dedicat practic tot timpul meu liber descoperind oraşe şi locuri noi. Mie îmi pare rău că în Moldova nu am călătorit suficient, nu cunosc toate locurile frumoase de acolo. Trebuie să recunosc că mă limitam de multe ori în ceea ce priveşte plăcerea de a călători. De când sunt în Franţa s-au schimbat multe: aici oamenii sunt mai deschişi, mai relaxaţi şi îşi valorizează la maxim timpul liber. „Călătorii şi peripeţii” a fost creat anume pentru a-i încuraja pe cei care îl citesc de a nu se limita, de a călători, de a trăi clipa. Blogul meu poate servi drept ghid pentru cei care îşi planifică vacanţe în Franţa.

Eu locuiesc la 60 km de Oceanul Atlantic, pe malul oceanului se află cea mai mare dună de nisip din Europa: Duna Pyla, iar oraşul în care trăiesc este declarat Patrimoniu Mondial UNESCO.

Fiecare călătorie are ceva memorabil, pentru că fiecare loc e unic în felul său, şi fiecare îşi poate trezi sentimente pe care o să le păstrezi ca pe nişte pietre nestemate în amintiri. Un exemplu ar putea servi Bielle – un mic orăşel istoric situat la poalele munţilor Pirenei, în care mi-am petrecut vacanta de iarnă. Acolo fiecare piatră are ceva de povestit. Am locuit o săptămână într-o casă care datează din 1570, una din cele 400 de case din oraşel, toate cu vârstă destul de impunătoare,vechi nu le pot numi, pentru că sunt extrem de îngrijite şi de bine păstrate. Uneori mă întreb dacă mândria de a fi francez nu vine anume din faptul că ei îşi păstrează cu atâta sfinţenie istoria? În Moldova avem de asemenea foarte multe locuri memorabile, doar că nu sunt valorificate la justa lor valoare.

–        Cele mai temeinice repere morale ale fiinţei Rodica Ninicu de unde îşi au început?

– De acasă, evident. Familia mea reprezintă totul pentru mine. Părinţii, sora mai mare şi cei doi fraţi sunt cei care au jucat rolul principal în ceea ce priveşte formarea mea ca personalitate, de ei am fost (şi sunt) mereu încurajată. Iar în ceea ce priveşte etica şi morala, avem toţi patru „7 ani buni de-acasă”, iar pentru asta le mulţumesc mult părinţilor.

– Când se încheie masteratul şi ce planuri ai pentru perioada următoare a vieţii tale?

– Frumoasa perioadă a vieţii de student se încheie la sfârşitul lunii mai a acestui an. Ce va urma mai departe e încă nesigur: urmează angajarea în câmpul muncii, pentru că toate cunoştinţele acumulate trebuiesc aplicate în practică. Dar asta e altă etapă a vieţii, pentru moment mi-am propus s-o închei cu succes pe cea în care sunt acum, am de prezentat o lucrare de cercetare şi trei luni de stagiu practic până atunci.

– Ce sfaturi ai pentru tinerii care de curând vor absolvi studiile preuniversitare, în special celor care încă nu şi-au făcut alegerea? Ce te-a ajutat pe tine să faci faţă provocărilor vieţii studenţeşti şi vieţii de cetăţean matur şi independent, dacă te consideri independentă?

– Sunt independentă, iar independenţa e unul din atuu-rile, care îţi permit cel mai mult să profiţi de viaţa ta. Eu pe toată perioada studenţiei mele am lucrat, nu e neaparat să ai un serviciu super cotat pe piaţă ca să te întreţii şi să îţi permiţi şi să faci studii. Eu în anul întâi în fiecare marţi după-amiază mergeam şi vindeam un ziar pentru tineri. După asta au urmat posturi ca promotor de diferite produse, chelneriţă, scriam articole pentru diferite publicaţii, iar în ultimul an am fost redactor coordonator al unei reviste de management. Nu contează munca pe care o faci, dacă ea se înscrie în normele etice şi îţi aduce şi venit. Şi apoi, e mai ruşinos să ceri permanent bani de la părinţi decât să munceşti. Eu şi în Franţa, în vacanţa de vară, lucrez pentru a-mi asigura studiile şi cheltuielile pe care le am în toată perioada anului de studiu.

Viitorilor absolvenţi le-aş sugera, în primul rând, să fie sinceri cu ei înşişi, să încerce să facă ceea ce le place cu adevărat şi nu ceea ce îşi doresc oamenii care îi înconjoară. Dacă încă nu sunt decişi ce doresc să devină în viitor, dar nici sfaturile apropiaţilor nu le sunt pe plac, atunci să se informeze care sunt profesiile viitorului, care sunt cele mai cotate profesii pe piaţă la moment, din ele să aleagă ce le-ar plăcea mai mult. Nu îi ascultaţi pe cei care vă spun că sunteţi visători şi că nu o să reuşiţi ceea ce v-aţi planificat, în general nu ascultaţi nici o critică negativă la adresa voastră. Credeţi în ceea ce sunteţi şi ce vă doriţi, munciţi şi atingeţi-vă scopurile! Şi dacă aveţi posibilitatea, făceţi studii peste hotarele ţării, iar dacă nu o aveţi – căutaţi-o! Acum sunt foarte multe posibilităţi de burse şi studii.

Pentru conformitate, Svetlana Cernov

Comments

comments