Când ţinea nunta trei zile…

… E toamnă şi în satele noastre răsună în fiecare săptămână fanfarele de nuntă. Moldovenii harnici au adunat rodul muncii de un an, iar tinerii şi-au făcut planuri de nuntă cu mult timp înainte. Despre nunţile de azi şi cele de odinioară am găsit de cuviinţă să discut cu un om în etate, care îşi aminteşte nunţile tinereţii sale..

Andrei Efros din Drăsliceni, interlocutorul meu, la vârsta lui senilă, şi-a păstrat luciditatea şi, de ce nu – un pic de nostalgie pentru cele ce-au fost.

… L-am găsit trebăluind prin ogradă. L-am întrebat dacă-şi mai aminteşte de obiceiurile din trecut.

–      Păi, cum nu! În vremurile de azi tinerii, cei care au mai rămas la sate, ştiu doar de hopa-ţupa, parale în plic şi bună ziua! Pe când era bunica fată mare (am mai prins o ţâră şi eu din acele vremuri) toate erau altfel, mai omeneşte. Hai să-ţi povestesc.

S-o începem cu o cumătrie… Ea se începea după nouă seara. Când se adunau cumetrii şi musafirii, înainte de a fi poftiţi la masă, naşul făcea semn la muzicanţi şi pornea marşul. Masa dura nu mai mult de două ore. La început se închinau colacii naşilor, cumetrilor şi lăturaşilor. Naşul strângea paralele şi le înmâna finilor.

După asta porneau dansurile: sârba, tropoţica şi celelalte. Câte un cumătru mai comanda muzicanţilor vre-un cântec preferat. Nu era nevoie de un taraf, se mulţumea lumea cu câte trei muzicanţi – acordeon, tobă, trompetă. Se cheltuiau vreo 50-60 de ruble, şi se sfârşea spre dimineaţă.

Nunta îşi avea rânduiala ei. Noi, muzicanţii, ne înţelegeam cu socrii, luam arvuna (restul pe urmă). Nunta începea la casa miresei vineri seara. La nuntă veneau toţi cei cinci muzicanţi- acordeonistul, doi trompetişti, saxofonistul şi toboşarul. Cântam până aproape de miezul nopţii. Sâmbătă cântam toată ziua la casa miresei.

– Şi tinerii invitaţi stăteau până seara târziu?

– Doamne fereşte! La nouă pe-nserat plecau pe la casele lor. Duminica cântam toată ziua în casa mirelui. Mirele şi mireasa îşi luau rămas bun de la părinţi, apoi plecau la biserică şi noi ţineam hangul până la poarta bisericii.

După cununie tot alaiul se întorcea la casa mirelui, unde petrecerea continua toată noaptea. Luni toată oastea de la mire era invitată la masa nunului cel mare, masa socrului cel mic. Nunul avea o cimilitură, cică „unul de grăbeşte, altul se chileşte, unu-i obosit, altu-i cu găluşca-n gât”.

La masă stăteau o oră-două. Vornicelul de frunte închina colacii, primul nunului cel mare, apoi, pe rând socrilor după rang. Fiecare pereche de oameni comanda muzicanţilor cântecul dorit. La masă nunul punea 200-500 de ruble, neamurile – 60-70, nuntaşii – după putinţă şi dorinţă, 15-30. Nunta continua până în zori.

– Se striga şi pe atunci „amar”?

– Doamne fereşte! Să se pupe unul cu altul în văzul lumii?! Marţi dimineaţa, pe la orele nouă, începea „calea”. Veneau toate rudele, naşii, mirii. Neamurele veneau cu cadouri, mai ales căldări pline cu ceapă, fasole, cartofi, grâu şi alte bunătăţuri.

Şi în fiecare vas se puneau câte 5-10 ruble. Naşii îi îndulceau pe tineri cu dulceaţă de gutui şi le urau cale lungă, casă de piatră, pâine pe masă şi copii frumoşi. Femeile mai scăpau câte o lacrimă care, mi se pare, întărea şi mai mult viitoarea căsnicie.

După o astfel de nuntă perechea trăia împreună până la adânci bătrâneţe, dar amu… – dă a lehamite din mână Andrei Efros.

Victor Oleinic, corespondent netitular, com. Drăsliceni

Comments

comments