Molovăţenii şi-ai cinstit consătenii căzuţi în 1992

La 2 martie, locuitorii satului Molovata Nouă, raionul Dubăsari, şi-au amintit, a câta oară, despre urgiile războiului din 1992. Adunaţi în centrul satului, la placa comemorativă la care depun an de an flori în memoria consătenilor pieriţi în martie 1992, sau care s-au stins în urma rănilor trupeşti şi sufleteşti mai târziu, şi în acest an au constatat că viaţa tot grea le-a rămas, că localitatea se dezvoltă mai încet decât ar fi vrut, că iernile, dacă îngheaţă Nistrul, le este pusă în pericol sau chiar sistată activitatea şcolii şi grădiniţei, azilului de bătrâni, pe care nu au cum le aproviziona cu produse alimentare, pentru că legătura cu ţara tot una a rămas – cea prin intermediul bacului.

Toţi vorbitorii de la microfon au menţionat că speranţa şi spiritul le sunt încă vii şi încă mai speră să vadă ţara întregită, dar că situaţia politică din regiune este alta. “Acum, cu regret, scenariul aplicat de Rusia în Republica Moldova se aplică cu exactitate în Crimeea”, constata Ştefan Driga, agricultor vestit prin părţile locului, consilier raional.

Valeriu Sandu, primarul localităţii, a dat citire listei de molovăţeni care au căzut luptând pentru integritatea şi independenţa republicii. Primarul a spus că în război au căzut 12 consăteni: Vasile Beşleaga, Alexei Gazea, Nicolai Barabaş, Petru Gazea, Vitalie Carpov – din rândul combatanţilor, alţi şapte – din rândul populaţiei civile: Gazea Galina, Scaun Nina, Dementiev Nicolai, Oprea Timofei, Jucovschii Veaceslav, Sava Vasile, Alexandru Todica. Din 1992 până în prezent au trecut în rândul celor drepţi 17 consăteni din rândul combatanţilor.

Patru străzi din localitatea Molovata Nouă poartă numele sătenilor căzuţi pe câmpul de luptă. Memoria acelor ani este păstrată şi în muzeul din sat, unde este permanent desfăşurată o expoziţie cu fotografiile consătenilor care au luptat în acel război fratricid, dar care nu au reuşit să rămână în viaţă. “Regretabil este faptul că noi, locuitorii satelor din stânga Nistrului, care suntem în componenţa Republcuiii Moldova, şi până în prezent simţim consecinţele acelui război blestemat. Populaţia suportă mari greutăţi, dar am rămas fideli idealurilor integrităţii şi unităţii republicii noastre”, a spus Valeriu Sandu.

Timuş Victor, preşedintele asociaţiei combatanţilor din Molovata Nouă, reflecta la microfon: “Dacă în toată Moldova primăvara începe cu sărbătoarea Mărţişorului, noi – Molovata Nouă, Corjova, Cocieri, începem comemorările. Separatiştii au făcut ţară nouă – Pridnestrovie, şi au inventat o naţiune nouă – pridnestroveţ, de care nimeni nu a mai cunoscut vreodată. Eu sunt mândru de satul meu, de oamenii de la mine din sat, sunt mândru că trăin în Ţara Moldovei, suntem moldoveni, ne ştie o lume. Dacă nu ne ridicam armele şi nu porneam împotriva separatiştilor, în 1992 – nu le-am permis să intre în satele noastre, poate că nici nu ne mai numeam acum moldoveni, eram poate şi noi naţiune nouă…Avem datoria să trăim şi să-i pomenim mulţi ani pe cei care n-au revenit din lupte…”

“Ne împuşcau din spate când duceam moţii la cimitir…”

După depunerea florilor la răstignirea şi placa comemorativă, mulţimea adunată a luat calea cimitirului.

“Noi ne-am refugiat, la scurt timp după ce au început operaţiunile militare. Am plecat la Ialoveni, la rude. Majoritatea copiilor şi femeilor au plecat, în sat au rămas bărbaţii noştri, combatanţii… Era haos, nevoie, sărăcie, nu era lumină, apă. În ziua în care ne-am refugiat eram în autobuzul în care a murit Nina Scaun, consăteanca noastră. Atobuzul ajunsese la Molovata Veche, când a căzut lângă el un obuz. Nina era însărcinată, ea stătea lângă mine, iar fetiţa ei de 10 ani şi fiul meu, cu care erau colegi de clasă, stăteau pe alt scaun. O schijă i-a nimerit Ninei direct în cap. Toate geamurile erau sparte. Fiecare şi-a luat copiii şi a fugit. Şi eu am fugit din autobuz, n-am observat că Nina a murit, dar când m-am întors să-mi iau geanta, fetiţa ei striga la mama moartă “Hai, mamă, să fugim!” Faţa îi era desfigurată de schijă, numai gura se mai observa…”, îşi aminteşte filmul de groază Marina Timuş.

“Eu m-am refugiat mai târziu, când se duceau toţi taman murise nănaşa mea, Nina Scaun, fratele soţului, Nicolai Barabaş, trebuia să-i înmormântăm. Împuşcau peste sat, dar noi ziua mai mult stăteam pe malul Nistrului, lângă podul plutitor – ne părea că acolo suntem mai în siguranţă. Dacă bombardau, ne duceam în bordei. Nu aveam cine ştie ce rezerve, aveam doar saltele, plapume. Nu ne temeam că ne poate acoperi. Eu aveam 32 de ani, copiii – unul 3 şi altul 8 ani. Ţin minte că pe acest drum (n.r. – drumul din sat spre cimitir) într-o zi erau duşi la cimitir cinci sicrie odată. Lumea mergea în colonă, iar din spate ne împuşcau. Oamenii se fereau pe sub garduri. Până şi cei care duceau sicriele se ascundeau, cu tot cu decedaţi, sub garduri…” Maria Barabaş.

Veaceslav Jucovschii avea doar 13 ani

“Eram în unul dintre cele 11 autobuze care treceau refugiaţii la Molovata Veche, pe 21 mai 1992. Cu alţi cinci fraţi şi verişori şi cu bunica eram în autobuzul, în care s-a tras. Deşi eram în acelaşi autobuz cu fratele meu care a murit, noi nu ştiam. Aveam 10 ani. În autobuz era fum şi nu se vedea cine a rămas şi cine a ieşit. Pe mine m-au luat verişorii mai mari. Mai întîi a aflat mama, că Slavic a murit. Un alt băiat fusese rănit. Noi am stat la un ftare de-al bunicăi la Orhei, ne-am întors vara, era cald afară…”- îşi aminteşte Dumittru Jucovschi.

Mama lui Veaceslav, Agafia Jucovschi, începe a plânge, când îşi aminteşte acele zile negre: “Umblau toţi pe lângă noi şi nu ştiau cum să ne spună. Am alergat eu la Nistru şi era acolo un verişor de-al mamei mele pe care l-am luat de gulerul hainei şi l-am scuturat: spune ce s-a întîmplat! Atunci el a spus, că oricum trebuie să aflu odată şi odată, şi că nu ştie care anume, dar cel mare sau cel mic este mort… M-am luat de păr şi mă duceam în Nistru să mă-nnec… Eu am rămas în sat, am înmormântat copilul într-o vineri, trei morţi în acea zi duceam în deal – şi sâmbătă am plecat şi eu după ceilalt copii. Ne-am întors în august. Soţul meu a rămas acasă. Nu a făcut nimic toată vara, decât păzea casa. Deschidea uşile şi ferestrele, îşi lua o plapumă şi dormea pe afară, sau în drum undeva. Într-o seară şi-a mutat locul, şi a avut noroc, pentru că unde obişnuia să doarmă a căzut un obuz…”.

Primul molovăţean secerat a fost Alexei Gazea

“Aveam douăzeci şi cinci de ani. Fiica abia împlinea şase ani. Eram la serviciu, când am aflat că bărbatul meu a fost împuşcat. Era în grupul care îl păzea pe şeful executivului. A fost şi la Dubăsari închis câteva zile… Era 3 martie 1992, el a căzut primul, era unicul fecior la ai săi părinţi… Nu am plecat din sat, nu m-am recăsătorit. Am trăit cu soacra şi cu fiica. Acum am rămas singură, fiica e déjà mare şi e studentă, soacra a decedat. Nu am făcut casă nouă, cum făceau alţi tineri. Am rămas în casa mamei-soacre… Mi-am pierdut sănătatea. Alături de soţul meu este înmormântat verişorul lui. Venim în fiecare an în această zi la cimitir, dacă n-om veni noi, ne uită toţi… Toţi combatanţii au ordinul “Ştefan-cel-Mare”, dar soţul meu nu are. Mă tot duc şi întreb la şefii raionului, şi îmi spun că vom căuta, vom restabili, dar pe urmă uită, până la alt 2 martie…” – povesteşte Valentina, văduva lui Alexei Gazea. Femeia mai găseşte puteri să mai glumească – “Mă tot întreabă colegele la lucru, dacă-l visez. Eu am spus că nu-l visez, probabil s-a supărat, că de fiecare dată când vin îl ocărăsc, că, iată, stă la marginea satului, griji n-are, n-are de lucru, ba chiar şi monumentul îl trage după el…”.

“Şi această primăvara este adumbrită de amintirile tragicului eveniment din primăvara anului 1992. În loc să meargă la arat şi semănat, bărbaţii neamului au fost nevoiţi să ia armele şi să se ridice întru apărarea integrităţii şi suveranităţii ţării, a familiilor lor. Au luptat cu dârzenie împotriva cazacilor mercenari şi a forţelor separatiste, pentru ca să le crească copiii într-o ţară liberă şi independentă. Cu părere de rău ne vom aminti de război atât timp t vom trăi. Chiar şi dacă acest conflict va fi soluţionat cândva, tinerii noştri, colaboratorii de poliţie, combatanţii n-au trişat, şi-au făcut datoria, acum e rândul politicienilor, să-şi spună cuvântul, să integreze raionul şi ţara”- a spus Maria Jîmbei, vice-preşedintele raionului Dubăsari, prezentă în acea zi la Molovata Nouă.

S. Cernov

Comments

comments